RETOLD: Gudrun, a Medieval Tale

Doxologia Publishing House, Junior Department, 2016

Se spune că, acum multe veacuri, trăia în ţara hegelingilor o prinţesă cum multe nu-s. Era frumoasă ca zorile de vară, blândă şi dulce ca roua florilor, fără de prihană ca zăpada de pe crestele munţilor şi îndrăgită de toata suflarea din regat. Dar mai presus de oricine o iubeau tatăl, mama şi fratele ei – regele Hettel, regina Hilda şi prinţul Ortwin. Numele prinţesei era Gudrun şi, când fata a ajuns la vârsta măritişului, vestea despre comoara din ţara hegelingilor s-a răspândit în toate cele patru zări. Erau mulţi feciorii de regi şi-mpăraţi care visau s-o ia de soţie, însă puţini nădăjduiau că le va sta în putere să aducă în fruntea ţării aşa o minunăţie de prinţesă.

Astfel s-a întâmplat că vestea a ajuns şi în regatul Normandiei. Acolo domnea regele Ludwig alături de soaţa sa, regina Gerlind, fiica lor Ortrun şi fiul lor, prinţul Hartmut. Regina dorea o noră mândră şi iubitoare, aşa încât numai ce-a auzit despre Gudrun cea dulce, că a trimis de-ndată după fiul său Hartmut, şi el ajuns la vârsta de însurat. Împreună puseră să fie chemat stăpânul castelului, ca să poruncească trimiterea unei solii către ţara hegelingilor.

Dar ce să vezi, la auzul veştii regele Ludwig se încruntă.

– Fiul meu drag, regina mea preaiubită, să chibzuim mai bine înainte să trimitem oameni şi daruri pe drumul lung şi aspru care se-ntinde de-aici până la poarta lui Hettel…

Dar prinţul Hartmut râse la vorbele înţelepte ale tatălui său şi spuse:

– Tatăl meu şi al meu domn, drumul inimii e calea cea mai scurtă din toate. Tu eşti îngreunat de ani, năpădit de griji şi te gândeşti numai la rele. Dar oare nu e şi voia domniei tale să încununăm tronul măiastru cu aşa o frumuseţe de prinţesă?

– Să vină solii! chemă regina Gerlind, fără să mai aştepte răspunsul. Să vină vistiernicul şi ţesătorii, aurarii şi argintarii, să vină ostaşii cei mai falnici şi să se-nhămeze caii cei mai iuţi. Prinţul nostru o cere de soţie pe Gudrun a hegelingilor, să vină lăutarii cei mai iscusiţi ca să-i cânte iubirea!

Şi aşa, prinţul normanzilor trimise cererea de măritiş către tărâmul german. Solii făcură drum lung şi greu, unii pieriră pe mare, alţii pe creste aspre, dar după multă trudă şi zăbavă ajunseră la curtea hegelingilor. Regele Hettel îi primi cu voie bună dar, când află de ce veniră, odată se întunecă la chip şi se ridică de pe tron cu ochii aprinşi de mânie.

– Ne iartă, mărite rege, grăi mai marele solilor cu înfricoşare. N-am voit a te supăra cu cele ce-am avut a-ţi spune, ci doar a-ţi mărturisi dragostea adâncă ce-i umple inima prinţului nostru din Normandia.

Regele Hettel nu era om hain, dar îşi iubea fiica mai mult decât orice pe lume. Aşa că îşi linişti bătăile năvalnice ale inimii şi spuse cu voce domoală:

– Multă onoare îmi fac cele grăite. Spuneţi-i însă regelui din Normandia că nu-mi dau fiica de soţie, căci prea mult o iubim eu şi regina şi nu ne putem despărţi de ea aşa de curând, nici n-o putem trimite aşa departe de casă.

După acestea, solii se-nturnară de îndată de unde veniră, cu inimile întristate de vestea ce-o purtau.

Hartmut însuşi veni mai apoi la curtea lui Hettel, se înfăţişă la palat şi uimi pe multe doamne de la curte cu pasul lui dârz şi chipul său mândru. Dar domniţa Gudrun îl sfătui cu inima întristată să plece mai bine înapoi, înainte să işte vărsare de sânge nevinovat.

Între timp, la curtea lui Hettel mai sosiră şi alţi peţitori, precum Herwic, regele Zelandei, şi Siegurd, regele maurilor. Nici lor nu le dădu regele hegelingilor un răspuns mai bun, nici ei nu plecară acasă cu inimile line. Dar Herwic era mai furtunos din fire, aşa că hotărî să îşi adune armata şi să nu se întoarcă în Zelanda lui fără Gudrun. Şi astfel se văzu într-o zi regele Hettel cu armata olandezilor în faţa zidurilor castelului. Mult se cătrăni la suflet viteazul monarh, mult se înspăimântară soţia şi fiica lui când îl văzură pornind la bătălie, multe vieţi se pierdură în încleştarea de la porţile cetăţii. Într-un târziu, Hettel ajunse faţă-n faţă cu Herwic însuşi şi, când îşi încrucişară săbiile în luptă dreaptă, văzu că regele olandez era vajnic, drept şi iscusit în mânuirea spadei. Domniţa însăşi, care privea bătălia de la fereastra din turn, băgă de seamă vitejia şi mândria lui Herwic şi-i strigă regelui german să pună capăt sângelui vărsat din pricina ei. Odată ce lupta se opri, Herwic fu chemat la castel şi toată suflarea se minună de graiul său plin de onoare şi înţelepciune. Când Hettel îşi întrebă fiica de regele Zelandei îi e pe plac, Gudrun roşi, încuviinţă şi, astfel, Herwic reuşi să primească pe nepreţuita Gudrun de nevastă.

Căsătoria fu încuviinţată, dar regina Hilda hotărî ca nunta să nu aibă loc înainte de un an. Aşa că, deşi cu inima voioasă, Herwic trebui deocamdată să se întoarcă singur în Zelanda

Însă întunecatul rege maur Siegurd află de izbânda lui Herwic şi tare se mânie. Atât de tare, încât porunci să se-adune armata şi porni la război împotriva lui. Mult prăpăd făcură maurii pe pământurile Zelandei, în drum spre castelul regelui. Atât de crâncene fură luptele, încât Herwic fu nevoit să ceară ajutorul regelui hegelingilor, care nu prididi să-i vină în sprijin, alături de fiul său Ortwin.

Dar iată că, pe când bărbaţii din regat erau plecaţi la luptă, Hartmut şi Ludwig veniră cu oştirea la castelul lui Hettel ca să răpească pe frumoasa Gudrun. Pasămite, ascultând sfatul viclenei regine Gerlind, regii normanzi trimiseseră iscoade pe tărâmul hegelingilor şi aflaseră că regele german era plecat în nord. Şi aşa, când sosiră la castelul lui Hettel, nimeni nu li se putu împotrivi în afară de gărzile reginei, care fură nimicite degrabă. Degeaba îşi frânse mâinile regina, degeaba jură prinţesa că nu-i va sta alături decât regelui Herwic, degeaba o apărară doamnele ei de onoare – nimic nu putu opri planul mârşav al prinţului Hartmut. Într-o răsuflare, Gudrun şi doamnele cele mai credincioase fură răpite de la castel şi duse către ţărmul unde-i aşteptau corăbiile pe normanzi, care prădară şi pârjoliră multe sate şi oraşe germane în drumul lor.

Îndurerată, regina trimise de-ndată solie către Hettel şi Ortwin. Aflând vestea cumplită, cei trei regi opriră lupta, Siegurd uită de ura ce-l aduse în ţara lui Herwic şi toţi trei porniră într-un suflet, cu înverşunare adâncă, pe urmele lui Hartmut. Alături de ei călăreau ca vântul şi ca gândul Morung din Waal, Horand din Danemarca, Irold din Ortland şi temutul Wâ-te din Stormarn, prieten vechi al hegelingilor. Germanii îi urmăriră pe normanzi pe mare şi îi ajunseră pe insula Wulpensand. Oştirile se-ntâlniră şi îndată izbucni vuietul săbiilor încrucişate, răsunară strigătele cavalerilor, pământul se clătină sub greutatea oştirilor care se înfruntau, iar văzduhul clocoti de zbucium şi durere.

Hettel tăia în stânga şi-n dreapta, orbit de furie şi cu gândul numai la fiica sa. De-odată ajunse faţă-n faţă cu regele Ludwig, care îl răpuse pe regele hegeling cu o măiestrită lovitură de spadă. Multă suferinţă şi furie se întinse în oastea germană la aflarea veştii. Wâ-te nu spuse nimic, dar în jurul său nu mai rămase niciun normand în picioare. Ortwin se prăbuşi în genunchi copleşit de durere. Gudrun însăşi află vestea cea teribilă şi căzu fără simţire în braţele iubitei sale prietene, doamna Hildeburg.

Peste mulţimea deasă de luptători înverşunaţi se lăsa însă încet întunericul, odată cu slăbiciunea braţelor şi toropeala minţii. După un timp bătălia se opri, iar cele două oştiri se întoarseră peste noapte în adăposturi. Atunci regele Ludwig îi grăi astfel fiului său:

– Bătălia-i dreaptă şi ostaşii noştri viteji, dar duşmanii se luptă acum cu şi mai multă cutezanţă. Mai nimerit ar fi să plecăm la ceas de noapte, înainte s-ajungă să-şi plângă fiii şi mai multe mame din Normandia.

Hartmut iubea lupta dreaptă, dar îşi ascultă tatăl. Astfel, în zori când se treziră, germanii erau singuri pe insulă şi în zare nu se zărea nicio pânză de corabie. Cu sufletul sfărâmat şi oastea împuţinată, flămânzi şi deznădăjduiţi, hegelingii şi tovarăşii lor se întoarseră fiecare în ţările lor. La curtea regelui Hettel tristeţea era peste măsură. Dar astfel îi grăi bătrânul Wâ-te reginei Hilda, zguduită de durere cum era:

– Dulcea mea doamnă, de deznădejde nu te lăsa cuprinsă. Dus e domnul nostru Hettel, şi inima-mi plânge alături de a domniei tale. Duşi sunt mulţi viteji, puţini au răms. Dar vor creşte mari fiii hegelingilor, şi atunci oastea noastră fi-va mai mare şi mai cumplită ca oricând. Nu plânge, dragă doamnă! Domniţa Gudrun nu e pierdută pe vecie, iar cei ce-au omorât pe Hettel nu vor petrece de-a pururi pe-acest pământ.

În tot acest timp, Gudrun şi nobilele doamne răpite de la curte au ajuns în ţara normanzilor. Cu multă bucurie fu întâmpinată oastea regelui Ludwig, iar regina Gerlind şi fiica sa Ortrun veniră către nobilele captive cu daruri din belşug şi făgăduieli de fală şi bogăţie. Toate minunile din regat le fură promise sărmanelor domniţe rămase făr’ de neam şi ţară, numai de Gudrun l-ar lua de soţ pe Hartmut, prinţul normanzilor. Însă Gudrun nici nu vru să audă de-o asemenea tocmeală.

– Ţara mi-aţi pârjolit-o, pe mine şi pe doamnele mele ne-aţi răpit, ne-aţi despuiat de fală şi mândrie, tatăl mi l-aţi ucis şi mulţi cavaleri pierit-au fără milă din pricina voastră. Nu cu iubire, ci cu ură, moarte şi surghiun mă aduceţi în casa voastră. Cum aş putea eu lua de bărbat pe Hartmut, după atâta urgie şi durere? Nu-i bărbat în toată Normandia care să-mi stea alături – nu-i bărbat în toată lumea cu care să mă-nsoţesc, afară de Herwic zelandezul, alesul meu în faţa lui Dumnezeu şi a neamului meu.

Vorbele mândre ale domniţei hegelingilor erau drepte, însă tare-au supărat pe regele şi regina din Normandia. Aşa că nemiloasa Gerlind a rânduit ca, până nu va încuviinţa să se mărite cu Hartmut, Gudrun alături de doamnele ei să-i fie servitoare la palat, să-i aprindă focul, să cureţe scaunele şi mesele cu frumoasele lor plete blonde şi să spele la râu veşmintele şi pânzele de la castel. Prinţul Hartmut s-a împotrivit mamei sale, dar voia nu-i fu ascultată. Mult a pătimit Gudrun şi tare au plâns doamnele ei când şi-au aflat soarta. Nicicând nu se mai pomenise ca prinţesă din neamul cel mai ales să trudească din zori până-n noapte alături de slujnicele palatului. Însă Gudrun munci fără să crâcnească, ba ajunse mai pricepută decât toate spălătoresele de la curte. Ani lungi durară caznele preafrumoasei, şi-n tot timpul ăsta nicio muncă nu fu prea aprigă pentru dârzenia sufletului său. 

După treisprezece ani, când fiii hegelingilor se făcură bărbaţi, regina Hilda adună cavalerii şi oştenii din regat şi trimise solii către Herwic, Siegurd, Morung, Horand, Irold şi Wâ-te cel viteaz. Cu toţii se strânseră în corăbii măiestrite, îşi aduseră coifurile şi armurile cele mai strălucitoare, spadele şi suliţele cele mai ascuţite, scuturile cele mai trainice şi caii cei mai iuţi. Astfel plecară ca s-o salveze pe preafrumoasa Gudrun şi să pedepsească nesăbuinţa normanzilor.

După multe primejdii, oştirile ajunseră aproape de cetatea lui Ludwig. Înainte să pornească războiul, însă, Herwic şi Ortwin porniră pe furiş pe apa unui râu care ajungea dincolo de zidurile castelului, ca să vadă de nu pot zări prinţesa căutată. Şi o aflară pe sărmana Gudrun alături de doamnele ei, spălând rufe în apele ca de gheaţă ale râului, desculţe şi cu pielea arsă de frig şi vânt. De mare bucurie şi tristeţe fură cuprinşi cu toţii, dar cei doi nobili cavaleri se jurară să ia înapoi prin luptă ceea ce prin luptă fusese furat, şi astfel se întoarseră singuri la oştirile lor.

A doua zi, Ludwig şi Hartmut porniră cu oastea în întâmpinarea hegelingilor, dar cavaleri fără număr pieriră din rândurile normanzilor. Ştiind însă că prinţesa Gudrun privea bătălia de la o fereastră, Hartmut nu avea inima să fugă din încleştare. Pe când chibzuia ce să facă, se trezi de-odată lângă bătrânul Wâ-te, întunecat la faţă de mânie. Dar de la fereastră Gudrun îi strigă lui Wâ-te să-l cruţe pe Hartmut, căci prinţul nu fusese lipsit cu totul de virtute, ci haìnă cu adevărat era mama sa. Aşa că Wâ-te îl luă prizonier pe Hartmut şi îşi întoarse cu furie trupele către castel, pe care-l pârjoli până-n temelii. Regele Ludwig îşi află sfârşitul pe câmpul de bătaie sub lancea lui Herwic, iar regina Gerlind fu prinsă şi pedepsită pentru toate răutăţile ei prin tăierea capului.

După bătălie, învingători şi prizonieri, cavaleri şi domniţe salvate porniră cu toţii către regatul hegelingilor. Prinţul normand se aştepta la multe corvoade şi suferinţe. Însă acum preafrumoasa Gudrun era înapoi în ţara şi familia sa, avea alături pe logodnicul ei, prietenele sale fuseseră scăpate de urgie, regele şi regina normandă plătiseră cu viaţa pentru răutăţile săvârşite. Ce rost avea să ducă mai departe ura şi suferinţa care otrăviseră cele două neamuri deopotrivă mai bine de treisprezece ani? Aşa că, în loc să fie aspru pedepsit, Hartmut primi de soţie pe doamna Hildeburg, iubita prietenă şi tovarăşă de suferinţă a lui Gudrun însăşi. Apoi Ortwin se însoţi cu Ortrun, sora prinţului normand, Siegurd luă pe sora lui Herwic, iar frumoasa şi dulcea Gudrun se mărită în sfârşit cu cel sortit ei, regele Zelandei. Patru nunţi măiestre bucurară curtea hegelingilor şi neamurile prietene, legăturile de duşmănie fură preschimbate în iubire, iar cele patru nobile perechi trăiră fericite, fiecare în regatul său, până la adânci bătrâneţe.