RETOLD: Calutul Cocosat (by Pyotr Ershov)

Doxologia Publishing House, Junior Department, 2016

Să tot fi fost odată ca niciodată o casă tare frumoasă într-un sat din Rusia, unde trăiau un bătrân cu cei trei fii ai săi – Danilo, Gavrilo şi Ivan, care, fiind fiul cel mai mic, era strigat de toţi Vaniuşa. Iar cei patru gospodari aveau pe lângă casă şi un ogor întins, pe care creştea grâul cel mai bogat din sat. …Sau ar fi crescut grâul cel mai bogat din sat, dacă ogorul nu ar fi fost călcat în picioare de o namilă cum nu se mai văzuse. Şi chiar nu se mai văzuse, pentru că nu ştia nimeni ce să fie.

Aşa că, într-o seară, cel mai mare din cei trei fii se hotărî să stea de pază în ogor. Zis şi făcut: Danilo al nostru se îmbrăcă vitejeşte, îşi luă furca şi-un topor la subţioară, ieşi din casă avântat – şi se pomeni într-o furtună aşa de înspăimântătoare, că se repezi drept într-o căpiţă de fân în care se ascunse şi dormi dulce până-n zori. A doua zi se întoarse acasă cu faţa chipurile cătrănită, că vezi bine, nu mai putea de oboseală şi stat în ploaie, aşa de crâncen veghease ogorul părintesc. Iar tatăl fu tare mândru de fiul său de nădejde.

A doua seară, Gavrilo se încumetă şi el să stea de pază în ogor. Numai ce ieşi pe uşă însă, că îl păli din senin un frig crâncen de-ţi tremura sufletu-n piept. Las’ să vină nămetenia, s-o găsi altcineva să-i vină de hac – ia mai bine să ne pitulăm în grădină la vecinul, unde-i mult mai cald ca dincoace de gard, şi să moţăim dulce până dimineaţă. A doua zi Gavrilo se întoarse la fel de muncit ca fratele său, şi-şi făcu părintele neştiutor la fel de mândru.

Şi iată că veni şi rândul lui Vaniuşa. Flăcăul se duse şi el pe ogor, fără prea mult tărăboi şi găteli, numai cu un colac de pâine şi după multe îndemnuri de la tată. Dar minune mare, uite că taman în noaptea ceea nu fu nici frig, nici ploaie, nici furtună, nici nimica, doar un flăcău pe câmp mâncând pită cu ochii-n stele. Aşa că, atunci când sosi dihania, vestită de-un mare duduit de copite şi-un nechezat înfricoşat, Ivan al nostru sări iute-n picioare. Şi ce zări el? Iaca o iapă măiastră, cu coama-nfocată şi copitele din jar, de scotea fum pe nări şi gonea ca turbată ogorul în lung şi-n lat. Dar Vaniuşa nu stătu prea mult pe gânduri, aşteptă până iapa se apropie niţel şi-i sări drept în spate. Iapa necheză din rărunchi şi o luă la goană şi mai vârtos, peste mări, păduri, câmpii înflorate şi troienite creste de munte, ba se ridică în zbor până-n lună şi-n stele apoi se prăvăli ca un fulger înapoi la pământ. Dar Vaniuşa se ţinea încleştat de coama ei şi nu-i dădu drumul niciun pic, până ce iapa fermecată obosi de atâta zbucium şi se opri forăind şi aburind în mijlocul ogorului.

– Iaca, Vaniuşa, m-ai dovedit. Dacă te-ai putut ţine în spatele meu fără să te clinteşti, vrednic eşti să-mi fii stăpân, însă nu mă priponi în ogorul tău! Lasă-mă să stau trei nopţi în grajd şi voi făta doi armăsari ca focul, mândri cum nu s-a mai văzut pe lumea asta, care în slujba ta or rămâne. Şi-ţi voi lăsa şi un căluţ mic-mititel, urecheat şi cu două cocoaşe în spinare. Armăsarii îi poţi duce-n târg şi vinde pe bani grei, dar de căluţ să nu te desparţi nicicum, să-l preţuieşti ca pe ochii din cap, că tare de folos îţi va fi şi viaţa ţi-ar scăpa-o din mult necaz. Iar după aste trei zile să-mi dai drumul şi liberă să mă laşi, că ogorul nu ţi l-oi mai călca.

Aşa grăi iapa cea măiastră, iar Vaniuşa fu mulţumit de cele ce-auzi şi încuviinţă. Când se întoarse acasă dis-de-dimineaţă, le povesti tuturor că în ogorul lor bântuise nimeni altul decât Necuratul, cu ochi de capră, colţi de lup, limbă de şarpe, spinare de mistreţ, coadă de pisică şi gheare de uliu, care noaptea sub lună se apuca să joace şi să bată în tot grâul, că aşa scria în cartea lui de Necurat că avea de făcut. Dar el, Ivan, îi venise singur de hac, îl prinsese şi-l ţinuse-n loc cât îi noaptea de lungă, până când Aghiuţă, obosit şi scos cu totul din fire, îi jură printre colţii de lup că le va lăsa ogorul în pace dacă-i dă drumul odată.

 Şi toată povestea asta o crezură tatăl şi cei doi fraţi mai mari – care însă nu mai puteau de pizmă pe Vaniuşa cel mic, căci curăţase ogorul de drăcia care-i spăimântase pe ei din cale-afară (doar nu m-aţi crezut că de ploaie şi frig se ascunseseră ei!). Aşa că nu-l scăpau pe Ivan din ochi, şi văzură după câtva timp că băiatul tot îşi petrecea vremea în grajd. Când se duseră să vadă ce ascundea Vaniuşa acolo – ia te uită, doi armăsari de o sută de ori mai frumoşi decât orice văzuseră ei vreodată, în Capitală la târg, sau chiar în curte la Vasile, omul cel mai avut din sat. Aşa că îşi spuseră că au să-i încalece de-ndată, au să treacă încet cu ei chiar prin faţa curţii lui Vasile, o dată şi-nc-o dată, apoi au să-i ducă la târg, să-i vândă şi să se îmbogăţească. …Stai că într-un cotlon mai era ceva, o arătanie mică şi cocoşată de nu se-nţelegea nimica din ea – ce-o fi, ce n-o fi, a lui Ivan să rămână.

Zis şi făcut. Fraţii plecară din sat cu caii cei frumoşi, iar într-un târziu, când se ridică de pe cuptorul pe care trăgea la aghioase, Ivan îşi văzu grajdul rămas făr’ de-armăsarii de foc. Numai căluţul cocoşat stătea într-un colţ, mic şi trist.

– Vai de mine şi de viaţa mea, au scăpat caii din pripon! se văită Ivan.

Atunci se auzi o voce mică din colţul unde stătea căluţul:

– Ehehei Ivane, n-avem noi noroc la fraţi pre lumea asta. Au venit ai tăi de i-au luat pe-ai mei, şi duşi au fost la târg ca să-i vândă. Ci nu te ghemui cu jale colea-n fân, mai bine urcă-n spatele meu ca să-i ajungem cât nu intră şoltuzu-n piaţă să-înceapă negustoria!

Aşa şi făcură. Ivan se urcă, îngrijat şi cu multă băgare de seamă, în spinarea cocoşată a căluţului, care numai ce se-aruncă de-odată în galop ca vântul şi ca gândul, ba după ce ieşi din ogradă se mai şi ridică-n zbor la fel ca mumă-sa. Ţinându-şi căciula cu o mână, Ivan se uita către drum cu ochi de vultur, doar şi-o vedea frăţânii ticluitori cum gonesc mişeleşte către Capitală. Nu după mult timp chiar îi văzu şi numaidecât coborî în calea lor.

– Da’ bine Danilo şi Gavrilo, aşa-mi făcurăţi mie, fîrtatele vostru, îmi luarăţi armăsarii şi fugirăţi cu ei peste dealuri!

– Aoleu frăţică, cum ne-ai ajuns tu pe parascovenia ceea de căluţ! Iaca găsit-am armăsarii ăştia în grajd, nici prin minte nu ne-a trecut c-or fi ai tăi! Şi dacă tot i-am găsit, apoi ne-am şi purces cu ei la târg, ca să ajungem mâine devreme să apucăm un preţ bun, că până te trezeşti tu ajungem la amiază şi pleacă acasă toţi negustorii. …Iar apoi cu banii luaţi vă cumpăram ţie şi tatei ciubote şi chimir nou, şi cojoc bun, şi căciulă din blana cea mai groasă, şi…

– Ia lăsaţi voi năzdrăvăniile şi, dacă tot am ajuns până aici, hai să ducem drumul pân-la capăt, să scăpăm odată de caii ăştia.

Şi aşa purceseră mai departe cei trei fraţi, unul întristat iar doi clocotind de supărare tăinuită. Merseră ei ce merseră, când de-odată, pe-nserate, văzură o lumină mare în depărtare.

– Ce să fie asta, fraţilor? Se întrebă Vaniuşa. Arde pădurea, luceşte lacul de la scăpătatul soarelui, sau de la luna răsărită?

Danilo se scărpină în cap, schimbă o privire iute cu Gavrilo şi zise:

– Apoi or fi nişte oameni cu un foc, aş zice. Ia dă tu o fugă Vaniuşa, poate au a da vreun cărbune aprins! Pasă-mi-te, Danilo nădăjduia că focul acela nu-i de la oameni cumsecade ci de la ticăloşi, care l-or prinde şi omorî pe loc pe sărmanul Ivanuşca.

Vaniuşa porni călare pe căluţul lui şi, când ajunse pe-aproape, mârţoaga lui slobozi un nechezat firav:

– Stăpâne, asta-i o pană de pasăre măiastră. Las-o acolo unde e că mult necaz o să-ţi aducă!

Dar Ivan luase deja pana în mână şi nu-şi credea ochilor de ce frumuseţe vedea. Aşa că lăsă vorbele înţelepte ale căluţului cocoşat acolo unde le găsise, adică în vânt, şi ascunse pana în fundul căciulii, apoi se întoarseră împreună la locul de-nnoptat.

 A doua zi ajunseră cu toţii în târg, unde toată suflarea aştepta sosirea şoltuzului ca să-şi înceapă negoţul. Şi numai ce se ivi cârmuitorul Capitalei, că piaţa se şi umplu de mărfuri de tot felul, de strigătele vesele ale negustorilor, mugetul şi cotcodăcitul vietăţilor şi râsetele copiilor. Iacătă acolo într-o parte şi tejgheaua celor trei fraţi, îndărătul căreia nechezau şi fornăiau şi loveau din copitele aurite armăsarii focoşi ai lui Ivan. Numai ce-i văzu, că şoituzului îi dădură lacrimile:

– Vai şi vai, ce frumuseţe! Hei voi de-acolo! Nu care cumva să daţi caii ăştia până nu mă întorc eu cu veste de la ţar, la care acum de-ndată alerg. …Arătarea aceea mai din stânga puteţi s-o daţi, se-nţelege, mai adăugă el, fluturând din mână către căluţul cocoşat.

Cum auzi de povestea şoltuzului însă, ţarul porunci să-i fie adusă hlamida de ieşit din palat şi porni el însuşi (însoţit de o duzină de slujitori, se-nţelege) către piaţă, să vadă mârţoagele de poveste. Cum le văzu, cum se porni şi el a lăcrăma de fericire şi dădu poruncă să-i fie aduse din vistierie zece căciuli de argint, câte cinci de fiecare cal, şi încă cinci ruble pe de-asupra. Ivan şi fraţii nici nu stătură pe gânduri şi se învoiră, încât argintul fu schimbat pe cai, iar împăratul se aburcă pe unul din cei doi măiaştri şi porni la drum înapoi spre palat.

…Dar nici nu se clinti bine din faţa tarabei, că armăsarul odată necheză de răsună tot târgul, se încordă şi îl aruncă pe ţar din spinare. Văzând una ca asta, şi-ncă sub ochii tuturor târgoveţilor, ţarul strigă şi blestemă către grăjdarul de la curte, pe care-l dădu imediat afară din slujbă, poruncindu-i lui Ivan să se apropie.

– Ai tăi au fost caii ăştia?

– Ai mei, împărate, răspunse Ivan degrabă.

– Şi ştii să-i stăpâneşti?

– Ştiu, împărate.

– Atunci ia vină la palat cu mine. Te fac mai mare peste grajdurile mele şi-ţi dau haine şi mâncare de boier, de struneşti armăsarii să pot sta în şa.

– Să fie într-un ceas bun, împărate! Numai somnul să mă laşi să mi-l fac, că altfel nu facem nicio înţelegere.

Împăratul se învoi şi cu somnul, aşa că Vaniuşa al nostru, mândru nevoie mare, le lăsă fraţilor săi toţi banii, să-i împartă între ei şi cu tatăl lor, şi luă caii de căpăstru. Atunci ca prin minune armăsarii se domoliră, împăratul încălecă şi cu toţii o porniră cu fală şi trâmbiţe către palat. Iar cei doi fraţi se înseninară de bucurie, că uite-aşa primiră taman ce poftiseră: banii numai pentru ei şi pe Ivan plecat din ogradă. Aşa că purceseră fără întârziere acasă pe alţi cai cumpăraţi din târg, îşi sticliră căciulile pline cu arginţi prin faţa curţii lui Vasile, o dată şi-nc-o dată, apoi îşi împarţiră banii cu tătânele lor, se însurară cu două coane rumene-n obraji şi mult iubitoare de arginţi şi trairă până la adânci bătrâneţe. …Dacă de-atâta mulţumire n-or fi băut prea mult şi n-or fi trăit mai puţin decât stă-n firea lucrurilor.

Acum să ne bucurăm o clipă că Ivan e vesel nevoie mare şi că fraţii lui necumpătaţi au ieşit din povestea noastră – dar nu mai mult de-o clipă, căci povestea fuge-nainte şi nu vrem a pierde pasul cu ea.

La palatul ţarului, toate mergeau de minune. Ivan îşi ducea traiul în linişte şi îndestulare, iar împăratul era mulţumit din cale-afară de noii săi armăsari. Numai boierul care fusese mai marele grăjdar îşi rodea unghiile de pizmă şi se tot socotea cum să i-o coacă lui Ivan. Aşa că-l pândeşte pe Vaniuşa al nostru zi şi noapte, să vadă cum se îngrijeşte de cai. Şi uite că Ivan stă cât îi ziua de lungă cu burta la soare, bea şi mănâncă, doarme şi petrece; numai pe înserate intră în grajd să aibă grijă de cai. Ia să tragem cu ochiul să vedem ce se întâmplă în grajd. Tii, uite că Ivan îşi scoate cuşma şi – ce să fie lumina asta măiestrită? Uite că e o pană cum nu s-a mai văzut, lucitoare ca un felinar, iar la lumina ei Ivan ţesală caii, le dă ovăz şi apă şi le împleteşte coamele frumos.

Mulţumit din cale-afară, boierul cel pizmos se duce la împărat.

– Luminăţia ta, Ivan al nostru e tare priceput la câte şi mai câte. Nu numai că o scoate la capăt cu armăsarii domniei tale, dar mai are-n fundul cuşmei şi o pană de pasăre măiastră, pe care zice că poate să o prindă şi să ţi-o aducă plocon măriei tale.

– Pasăre măiastră? răspunde împăratul, frecându-şi mânuţele umflate şi pline de ghiuluri. O vreau, să-mi lumineze palatul dintr-o colivie de aur! Numaidecât să vină Ivan la mine să-i poruncesc să mi-o aducă, iar de nu se supune, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul.

La auzul poruncii împărăteşti, Vaniuşa se posomorî nevoie mare şi se plânse credinciosului său căluţ cocoşat.

– Uite căluţule ce vrea măria sa, să-i aduc pasărea măiastră s-o pună în colivie.

– Of Ivane, ţi-am spus eu să nu iei pana cu tine că numai necazuri o să ne-aducă. Iaca ai ajuns la vorba mea. Dar să nu pierdem vremea de pomană, du-te la ţar şi-i spune că-ţi trebuie două copăi din cele noi, mei din cel mai bun şi vin din ţări străine. Să mai luăm şi un sac cu noi, apoi să mergem la culcare că de mâine pornim la drum lung.

Iar Ivan făcu întocmai cum îi spuse căluţul. A doua zi, căluţul cocoşat numai ce necheză odată la urechea flăcaului, de-l sculă pe bietul Vaniuşa din somnul cel mai dulce.

– Hai stăpâne, că treaba cea grea n-o gătăm dormind.

Mai crâcnind, mai blestemând în barbă, Ivan luă în spate cele trebuincioase la drum, se urcă în spinarea cocoşată a căluţului şi duşi au fost.

Opt zile şi opt nopţi tot zburară spre ţara păsării măiastre.

– Mai e mult, căluţule? întrebă Ivan în ziua a opta.

– Am şi ajuns, Ivane. Uite colo jos, vezi o poiană fermecată, iar în mijlocul ei un munte înalt de argint din care izvorăşte un pârâu limpede ca cristalul? Aici vin păsările măiastre să bea apă. Iaca ce ai de făcut: pregăteşte copăile, apoi amestecă nişte vin dulce cu meiul cel bun şi toarnă-l în ele. Păsările or ciuguli din mei şi s-or moleşi niţel. Atunci ia sacul şi iute prinde o pasăre cu el, până nu văd suratele ei. Eu mă ascund colea în tufiş – degrabă vină la mine, să ne-nălţăm la cer şi să zburăm ca vântul şi ca gândul. Dar bagă de seamă, cât păzeşti izvorul nu carecumva să adormi cum îţi este ţie felul, că nu mai isprăvim munca defel.

Zis şi făcut. Ivan puse copăile cu vin şi mei şi se ascunse la pândă, băgând de seamă, cât îl ţineau pleoapele, să nu adoarmă. Tocmai când băgatul de seamă mergea mai greu, odată auzi zgomot mare de aripi şi ciripituri înfundate, iar o mare lumină ca de foc se răspândi în toată poiana. Iată păsările – tii ce frumoase sunt! Mai că-ţi iau ochii cu strălucirea lor, să ne mai desfătăm un pic cu minunăţia asta de privelişte…

– Stăpâne, sacul! se auzi dintr-un tufiş un glas subţirel şi oleacă îngrijat.

Aşa că Ivan se trezi cu totul şi din picoteala păzitului, şi din bucuria admiratului, se repezi la cea mai apropiată pasăre ameţită, o aruncă iute-n sac, încălecă pe căluţ şi duşi au fost.

Între timp, la palat, curtenii şi slugile beau şi se distrau în bucătărie, iar unul din ei veni cu o carte bătrânească de poveşti.

– Prieteni, voiţi s-auziţi o poveste despre un castor ca un zmeu?

– Ce ne e nouă de castor…

– Dar despre un împărat slăvit?

– Cine-i mai slăvit ca împăratul nostru…

– Dar despre o domniţă din Şiraz?

– Să n-auzim de perşi …

– Dar despre cneazul Bobâl?

– Să piară toţi cnejii de pe lumea asta…

– Dar despre Crăiasa Preafrumoasă, fiica Lunii şi sora Soarelui?

– Spune-ne povestea, spune!

– Cică trăieşte pe lumea asta, peste şapte mări şi şapte ţări, o crăiasă cum alta nu-i. Preafrumoasa fată umblă mereu într-o haină roşie măiastră şi pluteşte într-o luntre de aur pe o mare neumblată de picior de creştin. Vocea ei răsună în toate zările, iar cântecele ei din lăută înmoaie sufletul cel mai hain şi înlăcrămează ochii cei mai încruntaţi.

Printre curtenii care ascultau se afla şi boierul cel pizmaş, în mintea căruia odată încolţi un gând. Se duse fuga la împărat, care picotea pe tron, şi-i zise:

– Măria ta, am auzit veste de poveste despre-o crăiasă minunată!

– Cum? se trezi împăratul de-odată din plictis şi se-ndreptă din spate aşa de iute, încât coroana-i alunecă într-o parte şi hlamida i se agăţă de-un cui al tronului. Ce crăiasă?

Boierul îi povesti tot ce-ascultase.

– Şi, adăugă boierul, cu urechile mele l-am auzit pe Ivan jurându-se că o cunoaşte pe crăiasă şi ţi-o poate aduce de pofteşti.

– Vreau crăiasa! Aşa frumuseţe, aşa gingăşie, vreau să fie a mea, s-o fac împărăteasă, să mă iubească şi să stea cu mine în palat!

Tocmai atunci ajunse la curte Ivan cu pasărea măiastră în sac. Toată curtea se adună în jurul lui şi-l însoţi în drum spre sala tronului, unde Vaniuşa scoase pasărea din sac şi-i uimi pe toţi (mai cu seamă pe împărat) cu frumuseţea ei. Împăratul uită o clipă de crăiasă şi porunci ca pasărea să fie pusă în colivie. Apoi îl lăudă pe Ivan şi-l făcu scutier. Însă cum se pregătea Ivan să se pună la somn şi mâncare, ţarul îşi aminti de povestea boierului, şi iată că de-odată năvăliră slugile în odaia lui Ivan şi-l aduseră în cămaşă înapoi în faţa împăratului.

– Ia nu lenevi, Ivane. Aud că ştii pe Crăiasa Preafrumoasă, fata Lunii şi sora Soarelui. Vreau să mi-o aduci! Chiar mâine să purcezi la drum, că altfel unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul.

Mult se cătrăni la suflet Ivan, mult se bucură boierul în sinea lui de năpasta ce i-o ticluise flăcăului. Bietul Vaniuşa se duse drept în grajd şi se plânse credinciosului său căluţ cocoşat.

– Uite căluţule ce vrea măria sa, să-i aduc pe Crăiasa Preafrumoasă, fata Lunii şi sora Soarelui, să se însoare cu ea!

– Of Ivane, ţi-am spus eu să nu iei pana păsării măiastre cu tine că numai necazuri o să ne-aducă. Iaca ai ajuns la vorba mea. Dar să nu pierdem vremea de pomană. Crăiasa trăieşte în mijlocul Mării celei Mari şi vine numai de două ori pe an la mal, vâslind singură în luntrea ei de aur. Atunci trebuie s-o răpim. Du-te la ţar şi-i spune că-ţi trebuie un cort de aur, stergare din cele mai subţiri, blide numai din aur şi argint, mâncăruri rare, dulceţuri de peste nouă mări şi vinuri din cele mai vechi. Apoi să mergem la culcare că de mâine pornim la drum lung.

Iar Ivan făcu întocmai cum îi spuse căluţul. A doua zi, căluţul cocoşat numai ce-i fripse o copită flăcaului, de-l sculă pe bietul Vaniuşa din somnul cel mai greu.

– Hai stăpâne, că treaba cea grea n-o gătăm dormind.

Crâcnind şi blestemându-şi soarta-n barbă, Ivan luă în spate cele trebuincioase la drum, se urcă în spinarea cocoşată a căluţului şi duşi au fost.

Opt zile şi opt nopţi tot zburară spre ţara Crăiesei Preafrumoase.

– Mai e mult, căluţule? întrebă Ivan în ziua a opta.

– Am şi ajuns, Ivane. Uite colo jos, vezi oceanul strălucind? Să coborâm la mal şi să rămânem peste noapte la pândă. Iar tu să întinzi cortul de aur şi înăuntru să aşterni masa, blidele minunate, mâncărurile şi dulceţurile alese şi vinul vechi. Crăiasa o veni la mal, o intra în cort să mănânce şi să bea, şi-atunci iute-ai s-o înhaţi, ai s-o aburci pe-un umăr şi iute ca gândul ne-om înturna înapoi la palatul ţarului.

Aşa şi făcură. După ce se lăsară la pământ, şi după ce îmbucară ceva, că erau tare flămânzi, Ivan întinse cortul şi puse masa, apoi se tupilară amândoi după o stâncă şi aşteptară. Rupt de oboseală cum era, cu burdihanul umplut pe deasupra, Ivan începu să moţăie, ba îl luase şi sforăitul, când de-odată veni ca prin vis o cântare mai dulce decât orice-i auziseră urechile până atunci, chiar mai dulce decât ciripitul păsării măiastre. Şi uite că la tărm trase o lunte aurită din care coborî o frumuseţe de fată – ce să mai vorbim, era subţirică şi mlădie, naltă şi chipeşă, luminoasă şi-mbujorată-n obraji ca dimineaţa de primăvară. Ivan rămase cu gura căscată şi ochii împâcliţi, şi aproape că nu mai respira, ba ar fi-nlemnit pe veci dacă nu-i trăgea căluţul o copită pe furiş. Dezmeticindu-se, Vaniuşa aşteptă până crăiasa intră în cort, apoi mai stătu oleacă să-i dea răgaz să-mbuce şi să bea din vin, după care se năpusti după ea, o prinse de mijloc, o ridică pe umăr de parcă era un fulg, încălecă pe căluţ şi duşi au fost.

Numai ce ajunseră la palatul ţarului, că vestea despre frumuseţea crăiesei se răspândi într-o clipită până-n sala tronului. Împăratul se ridică iute din scaun, mai s-ameţească de nerăbdare, îşi pieptănă barba şi pletele albe, îşi îndreptă hlamida şi puse să-i fie curăţat un strop de magiun care-i rămăsese pe mânecă de la prânz. Dar când o văzu, mai că rămase făr’ de glas, ba începură să-i lăcrămeze şi ochii, ba-l luase şi cu fierbinţeală-n ceafă.

– Frumoasa mea, iubita mea, ce bine că ai venit! Haide repede să ne cununăm şi să-mi fii împărăteasă, că îmi arde inima-n piept de nerăbdare! strigă ţarul.

Dar iată că mărita crăiasă niciun cuvinţel nu spune, ci se întoarnă cu spatele la bătrânul împărat plin de dor.

– Dar ce e iubita mea, de ce-ţi întorci privirea în lături?

– Eu cu tine m-oi mărita, dar numai dacă-mi pui pe deget inelul de logodnă pe care-l ţin la fundul oceanului.

Aşa grăi crăiasa, cu capul plecat şi o lacrimă mititică prelingându-i-se pe obrăjor. Pasă-mi-te, abia acum înţelesese ea de ce flăcăul acela mândru o răpise din luntrea ei, şi numai nu-i venea să-şi smulgă pletele de jale. Cum să-l ia ea de bărbat pe împăratul cel bătrân, care să tot fi avut vreo şaptezeci de ani? Ea, o copilă în floarea vârstei? Unde se mai pomenise aşa năpastă?

Auzind cele spuse de crăiasă şi nebăgând de seamă nici lacrima ei, nici tristeţea adâncă ce-i stăpânea sufletul, ţarul porunci numaidecât să-i fie adus Ivan. Şi aşa, cum se pregătea Vaniuşa al nostru să se pună la somn şi mâncare, iată că de-odată năvăliră slugile în odaia lui şi-l aduseră în cămaşă şi izmene înapoi în faţa împăratului. Şi ce-i auziră urechile:

– Bine-ai făcut că mi-ai adus crăiasa, Ivane. Dar uite că nu vea să-mi fie nevastă fără ineluşul ei de pe fundul oceanului. Aşa că nu mai trândăvi, vreau să mi-l aduci! Chiar mâine să purcezi la drum, că altfel unde-ţi stau picioarele îţi va sta şi capul.

– Stai, Ivane, grăi crăiasa, mai însufleţindu-se niţel la chip. Când ajungi la ocean, treci şi pe la mama mea Luna şi întreab-o de ce de trei nopţi nu-şi mai arată faţa pe bolta cerului înstelat. Ba descoase-l şi pe fratele meu Soarele, de ce de trei zile nu i se mai vede chipul din nori!

Oricât s-ar fi bucurat să vadă din nou pe crăiasă, mult se cătrăni la suflet flăcăul. Iar boierul cel pizmaş mult se bucură: năpastele se lipeau aşa de bine de Vaniuşa, că nici nu mai era nevoie de ticluirile lui. Bietul băiet se duse drept în grajd şi se plânse credinciosului său căluţ cocoşat.

– Uite căluţule ce vrea măria sa, să-i aduc ineluşul crăiesei de pe fundul oceanului, ca să-l ia pe împărat de bărbat! Ea, cea mai frumoasă dintre stele, să se mărite cu un bătrân silnic şi răsfăţat, iar eu să plec din nou la drum ca să-nlesnesc mişelia asta!

– Of Ivane, ţi-am spus eu să nu iei pana păsării măiastre cu tine că numai necazuri o să ne-aducă. Iaca ai ajuns la vorba mea. Dar să nu pierdem vremea de pomană. Adună-ţi nişte merinde, apoi să mergem la culcare că de mâine pornim la drum lung.

Iar Ivan făcu întocmai cum îi spuse căluţul. A doua zi, căluţul cocoşat numai ce sforăi odată la urechea flăcaului, şi Vaniuşa sări drept în picioare din pat.

– Hai stăpâne, că treaba cea grea n-o gătăm dormind.

Plângându-şi şi blestemându-şi zilele, Ivan luă în spate sacul cu merinde, se urcă în spinarea cocoşată a căluţului şi duşi au fost.

Multe zile şi nopţi tot zburară spre ocean. Când ajunseră, ce le fu dat să vadă: pe mal zăcea o balenă uriaşă, care pesemne stătea acolo de mult timp, pentru că pe spinare avea câte şi mai câte: un sat întreg de oameni, cu biserică şi uliţă cu tot, un crâng şi-o poieniţă unde fetele culegeau ciuperci. Ba-n sat se încinsese şi o horă. Ce să fie drăcovenia asta? Şi când se nedumerea Ivan mai abitir, odată-o auziră pe balenă vorbind:

– Opriţi-vă niţel călătorilor şi durerea-mi ascultaţi. Stau de ani de zile lungită pe ţărm şi sufăr, apa nu mă scaldă, soarele mă arde, rănile mă dor, peşti de mâncare n-am. Încotro vă duceţi? Poate-aveţi cale pe lângă palatul Lunii şi al Soarelui?

– Chiar într-acolo mergem, răspunse căluţul cocoşat, care vorbea oleacă mai bine graiul balenelor decât Ivan. Cum îţi putem fi de folos, că tare ni se face milă de tine cum stai acolo urgisită?

– Apoi întrebaţi rogu-vă de ce sunt aşa de pedepsită, ce păcat am făcut la viaţa mea de sufăr aşa osândă.

– Aşa vom face, aşteaptă-ne numai să ne întoarcem.

Astea fiind zise, Ivan şi căluţul îşi luară avânt şi se ridicară dincolo de nori, către palatul unde sălăşluiau Luna şi Soarele. Înăuntru o aflară pe Lună, şezând tristă într-un colţ cu o batistă în mână.

– Cine-mi calcă pragul fără veste? întrebă ea cu glasul stins.

– Noi suntem, Ivan şi căluţul cocoşat, răspunse Vaniuşa. Am venit cu veste de la Crăiasa Preafrumoasă, fiica măriei tale!

– Veniţi mai aproape dară, veniţi şi grăiţi limpede! Unde e comoara mea de fată, ce soartă s-a pogorât peste capul ei?

– Ehehei… făcu Ivan, ştiindu-se cam cu musca pe căciulă. Dar după ce se scărpină în cap niţel, cu nasu-n pământ, îi spuse Lunei toată pozna cu crăiasa.

– Vai de mine şi de mine! zise Luna cu mâna la frunte. Vai vai vai, ce nenorocire, sărmana mea fată … şi Luna îşi şterse de pe obraz o lacrimă mare cât un iezer. Apoi grăi mai liniştită:

– Zi-i crăiesei că tristeţea şi dorul ne macină pe mine şi pe fratele ei Soarele, de asta nu ne mai arătăm faţa pe cer. Dar mai zi-i să nu-i fie teamă, soţ tânăr şi falnic îi e hărăzit, necum un moşneag plin de hachiţe.

– Apoi aşa am să-i vorbesc, măria ta.

Şi Ivan mai că dădea să plece din palat, dacă bunul lui prieten căluţul cocoşat nu l-ar fi călcat pe-o ciubotă să-l întoarcă din drum.

– Aoleu mai că uitam. Stă pe malul oceanului un chit mare şi plin de răni, ce suferă făr’ de-alinare de ani şi ani, şi m-a rugat să te-ntreb cât mai are de-ndurat şi care-i păcatul pe care-l ispăşeşte aşa de greu.

– Spune-i balenei că are de-aruncat la loc în mare treizeci de corăbii întregi, cu oameni şi mărfuri şi tunuri şi vâsle cu tot, ce le-a înghiţit şi le ţine în burtă de ani şi ani. Cum le sloboade la loc pe ape, cum s-o întoarce înapoi în ocean şi rănile i s-or vindeca.

Mulţumindu-i din tot sufletul, Ivan şi căluţul lui plecară din palatul Lunii drept către ţărmul unde sălăşluia chitul cel urgisit. Dar înainte să-i spună taina balenei, trecură mai întâi prin satul de pe spinare.

– Oameni buni! Luaţi-vă lucruşoarele şi plecaţi din satul vostru, că nu-i loc de trăit. Pământul de-l araţi şi ciupercile de le culegeţi stau pe spinarea unei balene năpăstuite, care-acuşi va scăpa de chinuri şi se va cufunda la loc în ocean. Plecaţi iute cu mic cu mare!

Nu mică le fu mirarea sătenilor când auziră vorbele flăcăului – apoi nici eu nici domniile voastre n-am fi mai puţin miraţi de ne-ar spune un băiet călare pe un căluţ cocoşat că ne-am dus viaţa pe spinarea unui peşte. Dar într-un târziu oamenii se dumiriră şi se urniră din loc, cu gospodării cu tot, şi-şi făcură alt sat, mândru şi trainic, mai încolo pe ţărm.

Apoi căluţul îi grăi chitului pre limba lui vestea de la Lună, chitul slobozi corăbiile în mare şi, uşurat de povară, se cufundă în larg cu multă bucurie. Dar mai înainte nu uită să le făgăduiască drumeţilor împlinirea unei dorinţe. Şi ce altă dorinţă avea Vaniuşa al nostru, decât să primească ineluşul de logodnă al crăiesei de pe fundul oceanului. Aşa că, la câteva ceasuri după ce se cufundase, balena veni din nou la mal, ferindu-se de ţărm cu oarece grijă în amintirea chinului abia isprăvit, şi scuipă inelul drept la picioarele lui Ivan.

– Zboară cu bine, căluţule!

– Înoată cu bine, chitule!

Şi, cu acestea, fiecare o luă pe drumul său: balena în largul oceanului, chiuind pe sub ape, Ivan călare pe căluţul cocoşat, în zbor către palatul ţarului.

La curtea ţarului, Ivan găsi mare forfotă şi zarvă – pasă-mi-te, împăratul se pregătea deja de nuntă. Cum îl văzură paznicii pe flăcău, cum alergară într-un suflet la ţar să-i spună vestea cea bună.

– Crăiasă, crăiasă, unde eşti? strigă împăratul, sărind de pe tron şi împiedicându-se de-o treaptă, mai-mai să-şi frângă şalele. Chemaţi-mi mireasa! ordonă el, căznindu-se să se scoale de pe jos.

După ceva timp, Crăiasa Preafrumoasă coborî din iatacul ei, cu ochii întristaţi şi o umbră de surâs pe buze.

– A sosit Ivan cu inelul, degrabă găteşte-te de nuntă!

Ochii crăiesei se aţintiră către poarta palatului, care numaidecât se deschise şi pe ea intră Ivan, cu mare-alai şi gălăgie. Flăcăului îi zăbovi privirea peste chipul crăiesei timp de-o clipă dulce, apoi se-ndreptă către împărat (care între timp se pusese înapoi în jilţ) şi-i întinse ineluşul din ocean.

– Vai ce bine, ce bine, bătu ţarul din mânuţele lui grăsuţe. Uite crăiasă, ăsta-i inelul ce-l pofteai?

– Da-mpărate.

– Păi atunci să ne cununăm chiar acum!

– Nu se poate, împărate.

– Da’ de ce nu?

– Cum să te iau eu de bărbat pe tine, aşa bătrân şi şubred? Sunt tânără şi frumoasă, ne-or vorbi prin colţuri toţi dregători…

– Ce-mi pasă mie de vorbele dregătorilor! Am să-ţi dau toate rochiile şi giuvaerurile de pe pământ în dar! Iar tânăr nu mă pot face nicicum, cu toată dragostea ce-o port în piept…

– Ba se poate, împărate. Ascultă-ma niţel. Pune să se gătească trei cazane-n curte: unul cu apă rece de izvor, unul cu apă fiartă şi unul cu lapte-n clocot. Scaldă-te în toate trei, mai întâi în cazanul cu lapte, apoi în cel cu apă fiartă şi la urmă în cel cu apă de izvor, şi vei vedea cum ţi se întoarce tinereţea în tot trupul.

Împăratul se bucură şi nu prea de spusele crăiesei. Puse să se pregătească cele trei cazane, dar mai întâi îl chemă înapoi pe Ivan, înainte să apuce flăcăul să se hodinească măcar niţel. Vaniuşa sosi încet, cu groaza-n sân că cine ştie ce comoară o mai avea de adus din cine ştie ce cotlon de lume.

– Ivane, uite ce mai poftesc de la tine. Numai voia asta fă-mi-o, şi te fac mare dregător. Uite colo-n curte, vezi trei cazane?

Vaniuşa, cu un bob de speranţă în suflet, zise degrabă:

– Da, măria ta!

– Unu-i cu apă rece, altu-i cu apă fiartă, iar al treilea cu lapte-n clocot. Bagă-te-n ele numaidecât!

– Aoleu împărate, răspunse Ivan albit la faţă, rezemându-se de-un paznic, tu vrei să mă omori.

– Nici pomeneală Ivane, vreau să te fac tânăr!

– Da mi-s în floarea vârstei, împărate!

– Ai să fii şi mai în floare. Gata vorba, că se răceşte apa clocotită.

Amărât cu totul, Ivan ceru să-şi ia bun rămas de la mârţoaga sa credincioasă. Dar numai ce-i povesti năpasta căluţului cocoşat, că acesta necheză a râs şi-i zise flăcăului:

– Nu-ţi fie frică Vaniuşa. Am să viu şi eu cu tine la cazane, şi-oi sufla niţel taman când ai să te bagi în apa şi laptele fierbinte, de-o să ieşi teafăr şi nevătămat din toată tărăşenia asta.

Aşa şi făcură. Ivan se duse-n curte, se dezbrăcă, ţarul se-ncruntă, crăiasa îşi feri ochii, căluţul se apropie de cazane şi suflă pe furiş: mai întâi în laptele-n clocot, mai apoi în apa fiartă, iar la urmă Vaniuşa sări în apa rece de izvor şi ieşi nevătămat din toate trei, mai frumos şi mai chipeş decât intrase. Văzând aşa, împăratul ţopăi într-un picior de bucurie şi se-aruncă numaidecât în cazanul cu lapte clocotit, cu haine cu tot. Numai că ţarul fierse pân-la os cît ai zice peşte, de numai hlamida mai rămase din el în cazan.

Slujitorii şi dregătorii mai întâi strigară de jale şi spaimă, dar aşa grăi Crăiasa Preafrumoasă:

– Nu plângeţi, ci vă veseliţi, căci de-acum o s-aveţi un nou ţar, drept şi tânăr şi vesel, şi-o s-aveţi o ţarină frumoasă şi blândă, rudă cu Soarele şi cu Luna.

Lui Ivan îi sări inima-n piept de bucurie, slujitorii şi dregătorii chiuiră din toată inima – căci multe avuseseră de îndurat din partea împăratului ăl bătrân. Numai boierul cel viclean se înnegri la faţă de necaz, îşi adună avutul într-o bocceluţă şi se furişă pe-o poartă din dos, blestemându-şi ziua în care s-a născut.

Aşa că la palat se puse de-o nuntă ca-n poveşti, iar toată împărăţia răsună trei zile şi trei nopţi de muzică şi voie bună.

Iaca asta-i povestea căluţului cocoşat. Adevăr grăitu-v-am şi-aţi face bine să mă credeţi, boieri dumneavoastră! C-am petrecut şi eu la nuntă, unde-am aflat toată tărăşenia cu tâlc de v-am zis-o şi domniilor voastre. Şi-oi mai zice-o şi altora, de-or pofti a m-asculta.