S-au intalnit in padure in Noaptea Zborului, pe drumul spre
luminiș. Au mers un timp împreună. Noaptea era caldă, stelele clipeau roșiatic și luna arunca umbre albăstrui. Din bezna pădurii se mai auzeau pasi, probabil pe o
cărare alăturată. Dinspre luminiș răzbătea uneori ritmul incantaţiei Zborului Deschis, din tobe conga si tamburine.
ea: Ne despărțim în curând. O iei tu înainte?
el: Sigur, nu prea contează. Însă merg mai repede
ca tine.
ea: Când te-ai pornit?
el: Azi dimineață, pe la 7. Am vrut să plec mai
devreme, dar venise toată familia la noi și a trebuit sa vorbesc cu toți. Tu?
ea: Eu am plecat ast-noapte, tocmai ca să evit
asta. Am așteptat la marginea padurii până în zori, și am pornit.
el: Aha, tot singuratică ai rămas. Eu unul n-aș fi
vrut sa plec singur, chit că soră-mea a început sa plângă.
ea: N-aș fi suportat. Vai de capul meu dacă
începeau cei mici...
el: Na, mie mi se pare că e parte din ritual. Așa
am făcut și cu maică-mea când a pornit. Am stat toți cu ea, chit că soră-mea și
atunci a plâns de a sărit cămașa de pe ea.
ea: Bine, era mică tare atunci... La mine a pornit
bunică-mea când aveam 3 ani, și-mi amintesc că tata încerca să mă convingă că
zborul e bun, că e minunat să-ți încuviințezi germinarea și creșterea...
el: Și te-a convins, evident. Nu am înțeles
niciodată de ce nu a pornit și el...
ea: Și nici nu cred că o să pornească vreodată. Sâmburele
lui e ca la nou-născuți. Așa zice el, cel puțin.
el: Serios!
ea: Mda. Zice că a rămas pentru noi, dar...
el: Hai lasă-mă, parcă ați fi niște prunci
neajutorați.
ea: Exact, nici el nu crede – simt ca nu crede ce
spune. Simt că-i e frică. Îl sperie și o zgârietură – să fi văzut ce față avea
când cea mică a căzut cu trotineta și s-a tăiat...
el: Și totuși când era tânăr a fost
Perideschizător. A văzut ce se întîmplă.
ea: Cred că a prins o deschidere mai urâtă și pe
nimeni care să-i explice ce se întâmplă. Cel puțin asta e teoria noastră. A
avut ghinion.
el: Da, din poveștile pe care le-am auzit eu,
Cântătorii cel puțin sunt blânzi și înțelegători și au grijă de voluntarii
tineri. Dar Deschizătorii sunt altfel – trebuie să fie. Nu v-a povestit nimic
de la Deschiderea aceea?
ea: Nu, niciodată.
el: E clar.
ea: O fi...

el: Pot să te întreb ceva personal?
ea: Poți să mă întrebi orice. Hei, oricum într-o
oră maxim nu o să mai conteze nimic.
el: Cum ai reactionat când a germinat sâmburele?
ea: „În fine!”
el: Nu, serios.
ea: Păi durase foarte mult. Mai știi când ți-am
spus că am decis sa zbor?
el: Vag... Eram la școală?
ea: Nu, la grădiniță, în ultimul – au. Stai
puțin.
el: Hei, ușor. Unde te doare?
ea: În spate.
el: Întinde-te puțin.
ea: Nu, stai să mă rezem numai un pic de copacul ăsta.
Ai și tu apăsări?
el: Da, dar azi culmea că nu.
Așteptară câteva minute pe
poteca albăstruie, murmurând incantaţia în sincron. Din luminiș răzbătea acum și
lăuta. Erau sincronizați și cu ritmul de departe și, dacă ar fi început sa se
rotească, probabil că ar fi intrat în transă imediat – dar transa grăbește
creșterea, și încă nu ajunseseră la luminiș.
ea: Gata, pot să merg.
el: Cât de aproape ești de zbor?
ea: Posibil prea aproape.
el: Nu glumi cu treaba asta!
ea: Nu glumesc. Sâmburele a crescut groaznic de
încet. Am avut două decenii de stress pe tema asta, până a germinat. Nu mă așteptam
să se maturizeze mai devreme de alte câteva decenii, sincer.
el: Bănuiesc că ți-ai făcut vizitele periodice la
Crescător, nu?
ea: Sigur, însă în ultimele luni m-am luat cu
pregătirile, excursii cu cei mici, ieșit în oraș cu prietenii, vizitat
cunoștințe...
el: Eu după germinare eram ca
o femeie însărcinată. Nu râde. Radiografii lunare, vizite săptămânale la
Crescătorul maică-mii... Eram foarte îngrozit fix de asta – să nu ajung la zbor
înainte de luminiș.
ea: Dar cazurile sunt așa de puține! N-ai cum să
nu-ți dai seama când trebuie să te pornești.
el: Dar și când se întâmplă. Ai văzut cuștile vreodată?
ea: Mi le-a arătat taică-miu mai demult, înainte să
germinez.
el: Voia oare subconștient să te descurajeze?
ea: Nu, bănuiesc că avea legătură cu deschiderea
aia din tinerețea lui. Cred că fusese făcută în ultima clipa, și de asta a ieșit
urât. De fapt asta e ipoteza mamei, și ne-a tot spus-o, probabil ca să-l scuze
pe tata – și ca să mă avertizeze pe mine.
el: Ah.
ea: Bun, mai erau și zvonuri – niște verișori
ticăloși se apucaseră să-mi spună că în una din cuști era zborul bunică-mii,
că de fapt nu a ajuns în luminiș niciodată...
el: Vai de mine, dacă auzea taică-tu așa ceva...
ea: ...poate se speria, dar apoi ce putea să-mi
facă? Să mă înghețe și țină în stază la infinit?
el: Ei, nu, dar eu unul n-aș fi avut inima întreagă
să încep procesul dacă mi-ar fi interzis ai mei.
ea: Tu știi ce și cum. Pe mine nu m-ar fi oprit
nimic – si ai mei au înțeles asta. Îmi vreau zborul.

el: Na, acum și asta e puțin aleatoriu, zic eu.
Nimeni n-a comunicat vreodată cu un zbor. Cei din luminiș se duc și duși rămân,
cei din cuști sunt așa cum sunt... Să știi că undeva într-un colț al inimii...
ea: ...Nu mai ai inimă.
el: ...In fine, într-un colț de suflet – nu mă
întrerupe! – mă îndoiesc că zborul sunt chiar eu.
ea: Dar ești deja tu! Vrei să-ți amintesc că nici
creier nu mai ai? Ce vezi în oglindă de o bună bucată de vreme e...
el: ...O coajă, știu! Am zis un colț de suflet. De
conștiință. De... Bun, nu mai am nimic al meu, vrei să spui. Totul aici
înauntru e zborul. Bun, așa e – ieri am strănutat un solz cu puf.
ea: Hihi, îmi place la nebunie când pățesc asta...
Și tot nu ești convins?
el: Poate am moștenit o urmă de frică atavică. Îl
știi pe amicul meu din școală? Era din secta teluricilor. Nimeni nu a zburat în
familia lui.
ea: Hai, lasă. Ai trecut deja prin tot procesul de
până acum, nu prea te cred că ai îndoieli serioase. Oricum, vedem acuși.
el: Dar crezi totuși că la început eram altfel?
Crezi că e imposibil ca la un moment dat, în tot procesul ăsta, NOI să fi murit
și să fi fost înlocuiți de zbor, ca de un parazit care-și asimilează gazda?
ea: Sămburele nu e un parazit. Nu e alt organism!
Dar știi și tu asta. Hai, măi. Hai la deschidere. Oricum nu mai contează nimic.
el: Mi-e puțin frică. Nu-ți da ochii peste cap.
Da, am trecut și eu prin lecțiile de translare anatomică din școală, dar – m-am
obișnuit cu – uite, mâna asta... Ce faci? Stai un pic, de ce ai cuțitul ăla?
ea: Măsură de precauție, în caz că nu ajung în
luminiș la timp. Nu știu dacă mi-ar folosi, dar am avut și eu un moment de îngrijorare
că m-am pornit prea târziu și am simțit nevoia să îl iau.
el: Stai, măi! Stai!!
Geamătul ei se lovi de copacii care mărgineau
poteca – însă cumva tot în ritmul incantaţiei, care se revărsa acum cu claritate
dinspre luminiș.
ea: Uite! Uf doare ca dracu. Mamă ce doare. Uite!!
Care mână?! Nu știu ce a fost la început, m-am schimbat de zeci de ori până început
procesul, și după aceea la fel. Nu știu nimic. Aștept doar cu nerăbdare
miracolele sfâșietoare care urmează. Ce vrei să mai știi? Ce mai e de știut?
Nu erau vorbe care cereau răspuns. Au pornit din nou la drum, îngânând incantaţia în tăcere, și au mers așa un
timp. Undeva la dreapta, pe cer, începură să se vadă primele urme de culoare
ale zorilor.
el: Bun, o iau înainte.
ea: Du-te cu bine. Zbor lin!
el: Zbor lin și ție.
Acordurile de lăută și fluier din luminiș se
auzeau aproape. Chemarea Zborului Deschis, din nou și din nou. Ritmul pulsa ca
sângele din tâmple – sau amintirea lui. S-au desparțit după un minut. El mergea
acum înainte, cu pași mari. Ea venea încet din urmă, puțin aplecată în față, cu
o gheară prelungă, ca o încrengătură de fire roșiatice, în locul mâinii stângi.
scrisă după un concert cu Dhafer Youssef