Linger

He was walking down a narrow winding road under a hill chain. The hills were green, two small ponds mirrored the sky from a small plateau on the westernmost, rounded summit. The hills were covered in trees – lush green oaks, beech and walnut trees. The eastern ridge was covered in corn and wheat crops. A small blue spring trickled downhill from one of the ponds, flowing under a small bridge in front of him. He stepped on the bridge and stopped for a minute, suddenly remembering something. On his right, across the valley, lay a quiet town with red-roofed houses and well-kept gardens.

He had been there before, that’s were he had met – her. With a brief shrug, he resumed walking. Yes, he remembered her – beautiful, awkward, dreamy and really impractical. He felt a soft breeze against his cheeks. One fluffy cloud moved slowly across the sky. He had thought he’d really liked her. She was sort of spiritual, loved the surrounding forest and had a name for every path and clearing. She used to go to church every Sunday with her family, but during the rest of the week, when she’d finished her chores, she went to her favorite spot in the forest with her “spirituality book” (some animist or pagan treaty she’d found in somebody’s attic) for a quiet afternoon. He had accompanied her often, but when he was with her the book stayed untouched in her picnic basket. Her features were so soft and smooth, and she always smelled of wildflowers. Her family seemed friendly, and he’d spent a few good months in the quiet town. 

That had been a good business trip. Of course, he was going to return to the big city he called home, to his real life. It had crossed his mind at one point to take her with him (his road was about to cross another which climbed down a saddle in the middle of the hill chain, heading for the town). But, honest to god, she was also a little boring. It was the type of boredom that would escalate to annoyance, and then to hatred, a process he was sorrowfully familiar with. He had quietly struggled with these thoughts for a day or two, but the decision was obvious. So, when the time came, he made sure she wasn’t pregnant, said his farewell to her friendly family and a bewildered, wide-eyed, beautiful her, and left… Such an old story. He was still a young man back then. He wouldn’t have remembered now any of it, had he not decided to go for a long stroll on this Sunday afternoon. 

He was wondering halfheartedly if she was alright – when something about the place felt very strange. Maybe everything went suddenly quiet, or maybe the air got warmer? But before he actually had time to figure out what was wrong, he felt a sudden earthquake which pulled the road from under his feet and made him fall on his knees. The sky grew dark, as if a vast black cloud were covering the sun. But when he looked up, what he saw froze the blood in his veins. The westernmost hill was rising and turning towards him, now looming above his head, the two ponds directed downwards towards him, large drops of fresh water falling down from above and splashing on and around him. Then the hill chain formed a new, barren ridge under the forest, and its whole western mass leaned on that ridge. As if it was propped up on one elbow, to take a better look at him.

How are. You doing. Long time. No see

 

Art, AI and Intention

 

 

Question: can we accept the products of AI as art? 

Let's assume that we're talking about very advanced AI, which can produce really interesting novels with a unique style - 3-dimensional characters, consistent plots, interesting stories. Or masterful paintings able to create emotion in the viewer, again with a unique style. Whether AI will ever be able to create these is not the question - let's assume it can. One thing AI should not be able to do, however, is to create these things with the intention to raise said emotions - or to want to express, or communicate something.

I'll focus on literature. Would I really be able to enjoy a masterful novel created with no intention? We know that the intention of the author is not everything, but can we really do completely without it?

My idea is that we do need intention. We're looking for it, we're trying to decipher it everywhere, even in places where it doesn't exist - sometimes, even when we are aware that it doesn't exist.

I'll take two examples for this - conspiracy theories and old myths and legends. Both are attempts to insert intention into something that is intrinsically devoid of intention. In the case of myths, it's the natural world. In the case of conspiracy theories, it's usually some social reality. One conclusion is that humans need intention, and desperately so, because intention brings meaning.

The other conclusion is that we are able to invent intention and persuade ourselves that it is real.

So, even though we shouldn't be able enjoy works of art created by AI, since there is no intention behind them - we might just manage to persuade ourselves that there is intention in the mindless creations of AI. Just like we did when we first interpreted the universe with myths, when we developed rules of behavior using religion, and when we deal with weird, uncomfortable social realities by adopting conspiracy theories...

STORY: There

 

 

It was a hidden triangular world, isolated from the rest of the universe by a lid of blue, red and white clouds, two long patches of forest that met at one end, and at the other end a smelly swamp with green shrubbery, green grass, muddy dark earth, brown worms and emerald snakes, golden frogs and red crayfish, small silver crocodiles and gray rabbits. Most of the triangle housed a lake, which reflected the blueness, redness and whiteness of the clouds. Between the lake and the swamp there was a very old stone dam, which stood 5 meters tall on the side of the swamp and sloped lazily into the lake on the other side. Its surface was cracked and uneven, with patches of smooth concrete next to patches of pebbles or sand.

This world was always at dusk, and there was always a reddish spot of light coming from the clouds above the tip of the triangle. There were many birds and insects darting through the air, there were otters and dogs bathing in the lake, cats observing them suspiciously from the high end of the dam, and large animals, even people, forever relaxing on the reclining dam, or fishing, or hunting, or just wandering through the woods. Nobody seemed worried that the world they lived in was finite, hermetic and small, that the flow of time was undefinable. That a moment might come when there would be no more insects, because the frogs will have eaten them. And no more frogs, because the birds will have eaten them. No more cats, no more dogs, no more large animals. No more people, because the forest will have swallowed them, and no lake because the forest will have drowned it. And the swamp would sprawl over the dam and drink the lake, then it would dry out. And all that would be left would be an empty triangle under a lid of dark clouds.

They were all unperturbed by such notions, there was no straying from one’s business, no mind paid to anything else.

And maybe they were right to be so.

 

 

STORY: Drum de noapte

 

S-au intalnit in padure in Noaptea Zborului, pe drumul spre luminiș. Au mers un timp împreună. Noaptea era caldă, stelele clipeau roșiatic și luna arunca umbre albăstrui. Din bezna pădurii se mai auzeau pasi, probabil pe o cărare alăturată. Dinspre luminiș răzbătea uneori ritmul incantaţiei Zborului Deschis, din tobe conga si tamburine.

ea: Ne despărțim în curând. O iei tu înainte?

el: Sigur, nu prea contează. Însă merg mai repede ca tine.

ea: Când te-ai pornit?

el: Azi dimineață, pe la 7. Am vrut să plec mai devreme, dar venise toată familia la noi și a trebuit sa vorbesc cu toți. Tu?

ea: Eu am plecat ast-noapte, tocmai ca să evit asta. Am așteptat la marginea padurii până în zori, și am pornit.

el: Aha, tot singuratică ai rămas. Eu unul n-aș fi vrut sa plec singur, chit că soră-mea a început sa plângă.

ea: N-aș fi suportat. Vai de capul meu dacă începeau cei mici...

el: Na, mie mi se pare că e parte din ritual. Așa am făcut și cu maică-mea când a pornit. Am stat toți cu ea, chit că soră-mea și atunci a plâns de a sărit cămașa de pe ea.

ea: Bine, era mică tare atunci... La mine a pornit bunică-mea când aveam 3 ani, și-mi amintesc că tata încerca să mă convingă că zborul e bun, că e minunat să-ți încuviințezi germinarea și creșterea...

el: Și te-a convins, evident. Nu am înțeles niciodată de ce nu a pornit și el...

ea: Și nici nu cred că o să pornească vreodată. Sâmburele lui e ca la nou-născuți. Așa zice el, cel puțin.

el: Serios!

ea: Mda. Zice că a rămas pentru noi, dar...

el: Hai lasă-mă, parcă ați fi niște prunci neajutorați.

ea: Exact, nici el nu crede – simt ca nu crede ce spune. Simt că-i e frică. Îl sperie și o zgârietură – să fi văzut ce față avea când cea mică a căzut cu trotineta și s-a tăiat...

el: Și totuși când era tânăr a fost Perideschizător. A văzut ce se întîmplă.

ea: Cred că a prins o deschidere mai urâtă și pe nimeni care să-i explice ce se întâmplă. Cel puțin asta e teoria noastră. A avut ghinion.

el: Da, din poveștile pe care le-am auzit eu, Cântătorii cel puțin sunt blânzi și înțelegători și au grijă de voluntarii tineri. Dar Deschizătorii sunt altfel – trebuie să fie. Nu v-a povestit nimic de la Deschiderea aceea?

ea: Nu, niciodată.

el: E clar.

ea: O fi...

el: Pot să te întreb ceva personal?

ea: Poți să mă întrebi orice. Hei, oricum într-o oră maxim nu o să mai conteze nimic.

el: Cum ai reactionat când a germinat sâmburele?

ea: „În fine!”

el: Nu, serios.

ea: Păi durase foarte mult. Mai știi când ți-am spus că am decis sa zbor?

el: Vag... Eram la școală?

ea: Nu, la grădiniță, în ultimul – au. Stai puțin.

el: Hei, ușor. Unde te doare?

ea: În spate.

el: Întinde-te puțin.

ea: Nu, stai să mă rezem numai un pic de copacul ăsta. Ai și tu apăsări?

el: Da, dar azi culmea că nu.

Așteptară câteva minute pe poteca albăstruie, murmurând incantaţia în sincron. Din luminiș răzbătea acum și lăuta. Erau sincronizați și cu ritmul de departe și, dacă ar fi început sa se rotească, probabil că ar fi intrat în transă imediat – dar transa grăbește creșterea, și încă nu ajunseseră la luminiș.

ea: Gata, pot să merg.

el: Cât de aproape ești de zbor?

ea: Posibil prea aproape.

el: Nu glumi cu treaba asta!

ea: Nu glumesc. Sâmburele a crescut groaznic de încet. Am avut două decenii de stress pe tema asta, până a germinat. Nu mă așteptam să se maturizeze mai devreme de alte câteva decenii, sincer.

el: Bănuiesc că ți-ai făcut vizitele periodice la Crescător, nu?

ea: Sigur, însă în ultimele luni m-am luat cu pregătirile, excursii cu cei mici, ieșit în oraș cu prietenii, vizitat cunoștințe...

el: Eu după germinare eram ca o femeie însărcinată. Nu râde. Radiografii lunare, vizite săptămânale la Crescătorul maică-mii... Eram foarte îngrozit fix de asta – să nu ajung la zbor înainte de luminiș.

ea: Dar cazurile sunt așa de puține! N-ai cum să nu-ți dai seama când trebuie să te pornești.

el: Dar și când se întâmplă. Ai văzut cuștile vreodată?

ea: Mi le-a arătat taică-miu mai demult, înainte să germinez.

el: Voia oare subconștient să te descurajeze?

ea: Nu, bănuiesc că avea legătură cu deschiderea aia din tinerețea lui. Cred că fusese făcută în ultima clipa, și de asta a ieșit urât. De fapt asta e ipoteza mamei, și ne-a tot spus-o, probabil ca să-l scuze pe tata – și ca să mă avertizeze pe mine.

el: Ah.

ea: Bun, mai erau și zvonuri – niște verișori ticăloși se apucaseră să-mi spună că în una din cuști era zborul bunică-mii, că de fapt nu a ajuns în luminiș niciodată...

el: Vai de mine, dacă auzea taică-tu așa ceva...

ea: ...poate se speria, dar apoi ce putea să-mi facă? Să mă înghețe și țină în stază la infinit?

el: Ei, nu, dar eu unul n-aș fi avut inima întreagă să încep procesul dacă mi-ar fi interzis ai mei.

ea: Tu știi ce și cum. Pe mine nu m-ar fi oprit nimic – si ai mei au înțeles asta. Îmi vreau zborul.

 

 

el: Na, acum și asta e puțin aleatoriu, zic eu. Nimeni n-a comunicat vreodată cu un zbor. Cei din luminiș se duc și duși rămân, cei din cuști sunt așa cum sunt... Să știi că undeva într-un colț al inimii...

ea: ...Nu mai ai inimă.

el: ...In fine, într-un colț de suflet – nu mă întrerupe! – mă îndoiesc că zborul sunt chiar eu.

ea: Dar ești deja tu! Vrei să-ți amintesc că nici creier nu mai ai? Ce vezi în oglindă de o bună bucată de vreme e...

el: ...O coajă, știu! Am zis un colț de suflet. De conștiință. De... Bun, nu mai am nimic al meu, vrei să spui. Totul aici înauntru e zborul. Bun, așa e – ieri am strănutat un solz cu puf.

ea: Hihi, îmi place la nebunie când pățesc asta... Și tot nu ești convins?

el: Poate am moștenit o urmă de frică atavică. Îl știi pe amicul meu din școală? Era din secta teluricilor. Nimeni nu a zburat în familia lui.

ea: Hai, lasă. Ai trecut deja prin tot procesul de până acum, nu prea te cred că ai îndoieli serioase. Oricum, vedem acuși.

el: Dar crezi totuși că la început eram altfel? Crezi că e imposibil ca la un moment dat, în tot procesul ăsta, NOI să fi murit și să fi fost înlocuiți de zbor, ca de un parazit care-și asimilează gazda?

ea: Sămburele nu e un parazit. Nu e alt organism! Dar știi și tu asta. Hai, măi. Hai la deschidere. Oricum nu mai contează nimic.

el: Mi-e puțin frică. Nu-ți da ochii peste cap. Da, am trecut și eu prin lecțiile de translare anatomică din școală, dar – m-am obișnuit cu – uite, mâna asta... Ce faci? Stai un pic, de ce ai cuțitul ăla?

ea: Măsură de precauție, în caz că nu ajung în luminiș la timp. Nu știu dacă mi-ar folosi, dar am avut și eu un moment de îngrijorare că m-am pornit prea târziu și am simțit nevoia să îl iau.

el: Stai, măi! Stai!!

Geamătul ei se lovi de copacii care mărgineau poteca – însă cumva tot în ritmul incantaţiei, care se revărsa acum cu claritate dinspre luminiș.

ea: Uite! Uf doare ca dracu. Mamă ce doare. Uite!! Care mână?! Nu știu ce a fost la început, m-am schimbat de zeci de ori până început procesul, și după aceea la fel. Nu știu nimic. Aștept doar cu nerăbdare miracolele sfâșietoare care urmează. Ce vrei să mai știi? Ce mai e de știut?

Nu erau vorbe care cereau răspuns. Au pornit din nou la drum, îngânând incantaţia în tăcere, și au mers așa un timp. Undeva la dreapta, pe cer, începură să se vadă primele urme de culoare ale zorilor.

el: Bun, o iau înainte.

ea: Du-te cu bine. Zbor lin!

el: Zbor lin și ție.

Acordurile de lăută și fluier din luminiș se auzeau aproape. Chemarea Zborului Deschis, din nou și din nou. Ritmul pulsa ca sângele din tâmple – sau amintirea lui. S-au desparțit după un minut. El mergea acum înainte, cu pași mari. Ea venea încet din urmă, puțin aplecată în față, cu o gheară prelungă, ca o încrengătură de fire roșiatice, în locul mâinii stângi.

 

 scrisă după un concert cu Dhafer Youssef